Mii de nopți în care m-am întrebat dacă mai trăiește.
Și acum era aici. La nici jumătate de metru, atât de aproape încât îi puteam auzi respirația. Aproape și totuși la o distanță pe care nu știam cum s-o traversez.
Dar nu știa cine sunt.
M-a urcat în mașina de poliție fără grabă, cu gesturi ferme. A închis portiera din spatele meu și s-a așezat la volan. Eu am rămas pe bancheta din spate, privind-o prin gratiile despărțitoare, prins într-o colivie de oțel și amintiri.
Avea exact obiceiul meu de a lovi ușor cu buricele degetelor în volan atunci când era încordată. Recunoșteam sunetul acela ritmat, nerăbdător. Mi-a trecut un fior. Într-un gest atât de mic, se ascundea o moștenire pe care n-avea de unde să știe că o poartă.
Atunci n-am mai rezistat. Cuvintele au țâșnit din mine înainte să le pot opri.
— „Mama ta mai trăiește?”
A întors capul brusc spre mine, de parcă ar fi auzit ceva imposibil.
— „Poftim?”
— „Elena.”
Fața i s-a schimbat pe loc. O tresărire abia vizibilă, ca o umbră care traversează fugar un perete luminat.
O resto si pe aver rig
