— Da?
— Ana rămâne. E viața mea. Dar Mara… nu vreau să fie doar un dosar.
El nu spuse nimic. Învățase că atunci când ea deschidea o ușă, nu trebuia să se repeadă înăuntru.
— O să-mi schimb actele. Ana Mara Ionescu-Munteanu.
Radu lăsă cârpa jos.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Ești sigură?
— Nu. Dar lucrurile importante nu așteaptă mereu să fim complet siguri.
El râse încet, cu vocea frântă.
— Asta sună ca ceva ce aș fi zis eu când eram tânăr și prost.
— Probabil de acolo vine.
Au râs amândoi.
Apoi Ana se ridică, se apropie și, după o ezitare mică, îl îmbrățișă.
Radu rămase nemișcat o clipă, ca un om care se teme că dacă respiră prea tare va rupe miracolul. Apoi își înfășură brațele în jurul ei cu o grijă imensă.
O resto si pe aver rig
