Nu o strânse ca pe fetița pierdută.
O strânse ca pe femeia care se întorsese prin propriul curaj.
— Tată, spuse ea foarte încet.
Cuvântul nu semăna cu nimic din ce visase el. În visurile lui, Mara alerga spre el pe un peron, mică, cu codițe, strigându-l. În realitate, era o femeie în uniformă, cu cicatrice pe mână, cu un trecut dublu și o inimă plină de camere încuiate.
Realitatea era mai dureroasă.
Și mai frumoasă.
Radu își lipi fruntea de părul ei roșcat.
— Sunt aici, șopti el.
De data asta, nu mai era o promisiune aruncată în gol către o gară pustie.
Era un răspuns.
Iar pe drumul de munte unde cândva îl încătușase, Ana trecea uneori cu mașina de serviciu și încetinea fără să vrea. Acolo începuse sfârșitul unei minciuni. Acolo un motociclist obosit își privise arestatoarea și văzuse în ea nu pedeapsa, ci copilul pierdut.
O resto si pe aver rig
