Ana se uită la el.
În colțul gurii îi apăru un zâmbet mic.
Mai târziu, într-o duminică, au mers împreună la mormântul Elenei. Radu nu mai fusese de ani buni. Nu pentru că nu o iubise. Pentru că vinovăția îl ținuse departe. Pe cruce, numele ei era aproape șters. Ana a curățat piatra cu o cârpă umedă, cu mișcări atente, de parcă îngrijea o rană.
— Mamă, spuse ea încet, cuvântul ieșind greu, străin și totuși cald, sunt Ana. Sau Mara. Nu știu încă. Poate amândouă.
Radu se întoarse ca să-i lase intimitatea acelui moment.
Dar Ana îl chemă.
— Rămâneți.
Nu spusese „rămâi”.
Nu spusese „tată”.
Dar spusese „rămâneți”.
Și pentru Radu, după o viață de plecări, acel cuvânt fu aproape o binecuvântare.
După încă un an, în curtea unei case mici de la marginea Brașovului, Radu repară o motocicletă veche, iar Ana stătea pe trepte cu două căni de cafea. Nu locuiau împreună. Nu forțaseră o familie instantanee dintr-o tragedie. Se vedeau duminica, uneori miercurea, uneori fără program. Învățau unul despre altul lucruri simple: ea nu suporta ceapa crudă; el punea prea mult zahăr în cafea; ea dormea cu geamul deschis; el vorbea cu motocicleta când nu pornea.
În acea zi, Ana îi întinse o cană și spuse:
— M-am gândit la nume.
Radu șterse mâinile pe o cârpă.
O resto si pe aver rig
