Cătușele au pocnit pe încheieturile lui, iar în ochii polițistei el a văzut aceeași privire pe care o pierduse într-o gară pustie
— Puneți mâinile la spate. Acum.
Vocea polițistei era tăioasă, dar nu crudă. Avea fermitatea unui om care învățase să nu lase mila să-i tremure în degete. Radu Munteanu stătea lângă motocicleta lui neagră, pe marginea drumului dintre dealuri, cu vântul împingând nori grei peste munții din față. Casca îi atârna de ghidon, iar barba albă îi acoperea jumătate din chipul ars de soare, ploi și ani petrecuți pe șosele.
Își întoarse capul încet spre ea.
Tânăra purta uniformă bleumarin, părul roșcat prins strâns la ceafă și privirea coborâtă spre mâinile lui, ca să nu piardă nicio mișcare. Pe mașina poliției, girofarul albastru se rotea tăcut, aruncând lumini reci peste asfaltul ud.
— Domnișoară agent, cred că e o neînțelegere, spuse el răgușit.
— O să lămurim la secție. Mâinile la spate.
Radu oftă. Nu de frică. Frica își făcuse cuib în el acum treizeci și unu de ani și de atunci nu mai găsise loc nou unde să se așeze. Oftă pentru că era obosit. Obosit să fie privit ca un infractor doar pentru că purta vestă de piele, tatuaje vechi și numele unei bande de motocicliști pe spate. Obosit să tot scoată din buzunar aceeași fotografie mototolită cu o fetiță de patru ani, zâmbitoare, cu ochii verzi și părul roșcat prins în două codițe.
O fetiță care dispăruse într-o gară mică din Brașov, într-o zi cu ploaie.
O fetiță pe care o chema Mara.
— N-am fugit niciodată de poliție, zise el și își duse mâinile încet la spate. Nici atunci când poliția n-a vrut să mă asculte.
Polițista îi prinse încheietura stângă. Cătușa se închise cu un clic metalic.
Radu încremeni.
Nu din cauza fierului rece.
Ci din cauza unui semn.
Pe partea interioară a încheieturii ei, acolo unde mâneca uniformei se ridicase puțin, avea o cicatrice mică, sub formă de semilună. O urmă palidă, aproape invizibilă, dar pentru el era mai puternică decât orice sirenă.
Mara avusese aceeași cicatrice.
Căzuse la trei ani peste marginea unei jardiniere, în curtea bunicilor. Plânsese zece minute, apoi îi ceruse tatălui să-i cumpere înghețată „ca să nu mai doară luna de pe mână”.
Radu nu mai auzi vântul.
Nu mai auzi motorul care se răcea lângă el.
Se uită la cicatrice, apoi la fața polițistei. Ochii ei erau verzi. Nu un verde obișnuit, ci verdele acela straniu, aproape auriu pe margini, pe care îl avusese mama lui și pe care Mara îl moștenise ca pe o lumină ascunsă.
— Cum te cheamă? întrebă el încet.
Polițista strânse a doua cătușă.
— Nu dumneavoastră puneți întrebările.
— Te rog.
Ea îl împinse ușor spre portiera mașinii.
— Agent principal Ana Ionescu. Și v-aș sfătui să tăceți până ajungem la secție.
Radu simți cum pământul se mișcă sub bocancii lui.
Ana.
Nu Mara.
Dar numele nu însemna nimic. Copiilor dispăruți li se schimbă numele ca să li se schimbe trecutul. Li se schimbă orașul, hainele, povestea, chiar și felul în care li se spune să-și amintească.
O resto si pe aver rig
