M-am ridicat brusc de pe canapea.
Nu mai puteam respira normal.
Toată viața mea fusese construită pe povestea unui accident. Iar acum, dintr-o dată, totul se clătina.
Am continuat.
„Dacă mi se întâmplă ceva, vreau să știi că Adriana nu are nicio vină. Ea nu știe nimic. Și mai ales vreau să știi că te-am iubit în fiecare secundă din viața mea.”
Lacrimile au început să-mi curgă fără să-mi dau seama.
M-am așezat din nou și am citit mai departe.
„Există un bărbat pe nume Cătălin Dobre. Dacă vreodată apare în viața voastră, pleacă imediat și cheamă poliția.”
Mi s-a făcut pielea de găină.
Numele ăla… îl mai auzisem.
Și atunci mi-am amintit.
Cu doi ani înainte, la ziua fratelui meu vitreg, venise un bărbat ciudat la poartă. Îl văzusem vorbind cu Adriana în șoaptă. Ea devenise palidă și îi spusese să plece imediat.
În seara aia plânsese în baie aproape o oră.
Atunci nu înțelesesem de ce.
Acum începeam să leg totul.
Am auzit cheia în ușă.
Adriana venise acasă.
Am ascuns instinctiv scrisoarea sub pernă, de parcă făceam ceva interzis.
Ea a intrat în sufragerie zâmbind obosit.
— Ce faci, mami? Tot răscolești prin pod?
N-am răspuns imediat.
Doar m-am uitat la ea.
La femeia care mă crescuse, care mă ținuse în brațe când aveam febră, care muncise ani întregi ca să nu-mi lipsească nimic.
Și care îmi ascunsese adevărul.
— Mamă… cine e Cătălin Dobre?
Fața i s-a schimbat într-o secundă.
Punga cu cumpărături i-a căzut din mână.
Roșiile s-au rostogolit pe gresie.
— De unde știi numele ăsta?
Vocea ei tremura.
Am scos încet scrisoarea și i-am întins-o.
A citit primele rânduri și a început să plângă.
Nu plâns liniștit.
Ci plânsul ăla greu, al unui om care a dus prea mult timp o povară singur.
S-a așezat pe scaun și și-a acoperit fața cu mâinile.
— Am vrut să te protejez…
— De ce mi-ai spus că a fost accident?
Ea a ridicat ochii spre mine.
— Pentru că așa mi-au spus și mie polițiștii la început. Dar după câteva luni am început să primesc telefoane ciudate. Un bărbat mă întreba de bani… de datorii… de niște acte pe care tatăl tău le ascunsese.
Am rămas fără cuvinte.
— Și n-ai spus nimănui?
— Mi-a fost frică. Aveai doar șase ani. Eu eram singură. Nu știam în cine să am încredere.
O resto si pe aver rig
