Am renunțat la serviciu. Nu pentru că mi-a fost ușor, ci pentru că nu mai vedeam o altă alegere cinstită. Economiile strânse cu grijă au început să dispară în cheltuieli mici, dar necesare. Medicamente, mâncare, lucruri pentru casă, ajutor ocazional, totul se aduna. Zilele au început să semene între ele, legate de același ritm fără pauză: mese pregătite în grabă, haine spălate, nopți întrerupte, întrebări repetate, priviri care căutau sens acolo unde memoria nu mai putea așeza nimic.
Frații mei nu au venit niciodată. Nu au sunat, nu au întrebat, nu au vrut să știe cum ne este. Tăcerea lor a devenit tot mai grea, tot mai rece. Eu am rămas acolo, în casa care ne învățase pașii, ținându-mă de decizia luată în dimineața în care am adus-o înapoi.
Au fost zile în care oboseala părea să-mi intre în oase. Zile în care mă întrebam cât mai pot duce. Dar au fost și clipe scurte, fragile, aproape miraculoase, în care pe chipul ei apărea o lumină veche. Un gest pe care îl recunoșteam. O intonație familiară. O privire care, pentru o secundă, părea să traverseze ceața și să ajungă la mine. Atunci simțeam că femeia care mă crescuse era încă acolo, ascunsă undeva în adâncul ei, chiar dacă boala îi fura încet drumul spre suprafață.
O resto si pe aver rig
