Am adus-o acasă. Nu cu vorbe mari, nu cu promisiuni eroice, ci cu acea hotărâre tăcută care se naște dintr-o iubire veche. O iubire care nu are nevoie să fie recunoscută pentru a exista. I-am pus haina pe spătarul scaunului, i-am pregătit un ceai și am deschis ferestrele ca să intre aer proaspăt. Din clipa aceea, casa și-a schimbat respirația. Pașii ei nesiguri, întrebările repetate, tăcerile lungi și privirile pierdute au umplut încăperile cu o altă formă de liniște.
Primele săptămâni au fost cumplite. Mă privea cu teamă și nedumerire, iar uneori mă întreba cine sunt. Voia să știe de ce se află în „casa ei”, de ce o ajut, de ce rămân lângă ea. Alteori se agita din nimic, ca și cum încerca să fugă dintr-un vis care o speria. Existau și momente în care tăcea ore întregi, cu ochii fixați în gol, de parcă asculta o voce pe care eu nu o puteam auzi.
Am învățat să nu mă grăbesc. Să vorbesc blând. Să repet aceleași răspunsuri de zeci de ori, fără să las oboseala să se transforme în asprime. Am învățat să pășesc alături de ea într-un prezent care, pentru mine, era unul singur, dar pentru ea se rupea și se reconstruia de nenumărate ori într-o singură zi.
O resto si pe aver rig
