Nu era doar un teren.
Era o pensiune mică, ridicată între timp, cu cinci camere, așezată într-o zonă de munte atât de frumoasă încât îți tăia respirația. Fusese dată în administrare ani la rând, iar chiriile ajungeau într-un cont despre care nimeni nu știa.
Valoarea depășea 300.000 de euro.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
— Mama dumneavoastră a insistat să păstrăm totul secret, mi-a spus notarul. Știa că familia se va destrăma când se va îmbolnăvi.
Avea dreptate.
Frații mei nici nu o mai sunau.
Când mama nu mai recunoștea pe nimeni, ei spuneau doar:
„Oricum nu mai știe.”
Dar eu știam.
Știam că încă simțea.
O vedeam noaptea, cum îmi strângea mâna când o cuprindea frica.
O simțeam cum se liniștea când îi pregăteam un bol de griș cu lapte.
Îi urmăream zâmbetul vag când îi puneam muzica ei preferată.
O resto si pe aver rig
