Am încuviințat scurt.
Vorbele nu-și găseau locul.
Mi-a întins un plic galben, colțurile lui ușor îndoite, ca și cum ar fi așteptat prea mult.
— Mi-a spus să vi-l dau doar după înmormântare. Și doar dacă veniți singură.
Degetele mi-au început să tremure fără să le pot opri.
În plic, o scrisoare.
Scrisul mamei.
Acele litere rotunjite, din copilăria mea.
„Fata mea dragă,
Dacă citești asta, înseamnă că eu nu mai sunt. Și probabil frații tăi au împărțit deja tot ce vedeau cu ochii.
Dar există ceva ce n-am spus nimănui.
În 1987, tatăl tău și cu mine am cumpărat un teren lângă Sinaia. N-am trecut nimic pe numele copiilor, fiindcă voiam să-l dau celui care va rămâne om până la capăt.
Tu ai rămas.”
Am izbucnit în plâns acolo, în fața notarului, cu scrisoarea în mână.
Nu pentru teren.
Ci pentru că, după atâția ani, simțeam pentru prima dată că mama mă văzuse cu adevărat.
Notarul a deschis atunci un dosar gros, legat cu șnur.
Când am zărit actele, m-am înțepenit pe scaun.
O resto si pe aver rig
