…un notar din Brașov.
Vocea lui era liniștită, dar tăioasă, de om obișnuit să rostească vești care răstoarnă vieți.
— Dumneavoastră sunteți Elena Popescu?
— Da…
— Mama dumneavoastră a lăsat ceva pe numele dumneavoastră. Trebuie să veniți personal.
Am rămas câteva clipe cu telefonul atârnat între palmă și aer, incapabilă să reacționez.
Frații mei tocmai plecaseră de la mine, cu mobila „împărțită corect”, cu banii din cont și cu actele casei bătrânești la subraț. Așa spuneau ei: corect.
Eu rămăsesem cu tăcerea grea din apartament și cu halatul mamei, încă agățat în baie, ca o prezență care refuză să se piardă.
A doua zi dimineață am urcat în primul tren spre Brașov.
Nici nu aveam certitudinea că mergeam spre ceva anume.
Poate un alt act.
Poate o datorie.
Poate nimic.
Când am ajuns, ploaia mocănească ștergea marginile orașului. Biroul notarului era într-o clădire veche, aproape de centru, cu pereți care păstrau miros de lemn și dosare uitate.
El m-a măsurat cu o privire lungă când am intrat.
— Ați avut grijă de mama dumneavoastră până la final, nu-i așa
O resto si pe aver rig
