Apoi a zâmbit.
— Semeni leit cu maică-ta.
Atunci am izbucnit.
Am plâns în mijlocul curții ca un copil.
Nea Marin m-a lăsat în pace câteva minute.
Apoi mi-a spus încet:
— În fiecare an venea aici. Chiar și bolnavă. Și tot mereu zicea același lucru.
— Ce?
— „Fata mea o să vină într-o zi. Și o să înțeleagă.”
În noaptea aceea am dormit pentru prima dată fără să simt vină.
Fără să simt furie.
Doar dor.
Două luni mai târziu am vândut apartamentul din oraș și m-am mutat la pensiune.
Am renovat camerele.
Am făcut dulceață după rețeta mamei.
Am pus fotografii vechi pe pereți.
Locul a început să se umple.
O resto si pe aver rig
