Dar nu-l șterge.
Doar îl ascunde.
Am ieșit afară amețită.
Telefonul a început imediat să sune.
Fratele meu cel mare.
Nu răspunsesem de zile întregi.
Am închis.
Apoi iar.
Și iar.
Până la urmă am răspuns.
— Unde ești? m-a întrebat direct.
— La Brașov.
Pauză.
— De ce?
Am privit spre munții acoperiți de ceață.
— Pentru că mama încă mai avea ceva de spus.
Tăcere.
Apoi vocea lui s-a schimbat.
Brusc mai caldă.
Mai falsă.
— Hai să vorbim omenește…
Am râs pentru prima dată după multe luni.
Nu de bucurie.
Ci pentru că, în sfârșit, vedeam totul limpede.
Nu mă dureau banii pierduți.
Nu mă durea serviciul.
Mă durea că femeia care ne crescuse singură, care spălase scări și lucrase în schimburi de noapte ca să avem noi haine și mâncare, ajunsese să fie tratată ca o povară.
În seara aceea am mers direct la pensiune.
Era mică, dar superbă.
Cu pridvor din lemn și mușcate roșii la geamuri.
Administratorul, un bărbat în vârstă pe nume nea Marin, m-a privit lung când am coborât din taxi.
O resto si pe aver rig
