Respectat și de colegi, pentru felul cumpătat în care lua deciziile, pentru miezul limpede al argumentelor, pentru discreția cu care își purta succesele. Între ei, cuvintele erau puține și grele, ca niște pietre bune de temelie. Și eu, privind din margine, înțelegeam că statura lui profesională nu ținea de întâmplare, ci de un drum parcurs cu răbdare și cu foarte multă muncă.
Și, mai presus de toate, era omul în care aveam cea mai mare încredere. Îi lăsam în mâini nu doar întrebările mele, ci și liniștea mea, zilele mele bune și mai ales pe cele mai greu de purtat. Între noi, dragostea și siguranța se împleteau fără cusături, iar eu mă sprijineam pe ele ca pe o scară trainică. Cu fiecare pas, îmi spuneam că totul e așa cum trebuie să fie, că drumul acesta, în care mă țineam de mână cu el, e bine vegheat și că, atunci când mintea mea cerea o asigurare în plus, privirea lui calmă îmi era răspuns suficient.
În acest cadru, în tihna pe care mi-o dădea încrederea, zilele curgeau. Aproape cinci luni erau deja așezate în spatele meu, ca niște file atent întoarse. Prima sarcină rămânea pentru mine, cu fiecare clipă, o lecție despre răbdare, despre a asculta, despre a respira adânc și a primi noutatea fără teamă. Iar acolo, în mijlocul tuturor acestor simțiri, rămânea un mic semn de întrebare, nu ca o umbră, ci ca un îndemn blând: să caut confirmare, să fiu atentă, să merg mai departe cu ochii și inima deschise.
O resto si pe aver rig
