Sau cel puțin așa credeam.
Cuvintele acestea mi-au stat multă vreme în minte, ca o adiere care nu te răcește, dar nici nu te lasă să uiți că ești acolo, între vechiul tău echilibru și noua ta lume. Nu era frică, ci mai degrabă un fel de curiozitate atentă, un ochi deschis către ceea ce urmează. În neliniștea aceea blândă se năștea dorința mea de a înțelege, de a ști, de a mă asigura că pașii mei sunt bine așezați.
Soțul meu era ginecolog, iar asta mă făcea să simt că am o ancoră sigură, chiar în mijlocul valurilor de întrebări. El cunoștea hărțile acestui drum mai bine decât oricine și îmi putea traduce semnele pe care eu le priveam încă pe din afară. Alături de el, totul părea mai clar, mai așezat; prezența lui dădea contur lucrurilor nevăzute și punea lumină acolo unde eu încă bâjbâiam.
Era un medic apreciat. O știam nu doar din vorbe, ci din felul în care numele lui aducea cu sine liniște. Avea o reputație clădită în timp, cu răbdare și îndemânare, iar asta se simțea ca un fel de pavăză pentru noi. În spatele fiecărui gest al lui stătea o experiență care nu ridica vocea, ci te așeza, discret, pe un scaun comod, lăsându-te să respiri.
Respectat de pacienți, pentru că știa să asculte, să-și potrivească vorbele după ritmul celui din fața lui, să lase faptele să fie mai tari decât promisiunile. Oamenii își legau speranțele de priceperea lui și plecau, de multe ori, cu privirea mai senină. Respectul lor era o confirmare caldă, fără fast: un fel de mulțumesc spus din ochi, din umeri, din ușa închisă ușor la plecare.
O resto si pe aver rig
