Atunci m-am refugiat în muncă și în creșterea Evei. Două ancore. Două direcții care m-au ținut la suprafață când totul, altfel, m-ar fi tras în jos.
Mi-am terminat studiile și am trecut de la a ridica ziduri cu mâna la a desena contururi de case, la a le gândi înainte să prindă formă. Nu mai construisem doar pentru alții; învățasem să proiectez, să văd mai departe.
Oamenii au observat talentul meu. Se opreau, întrebau, recomandau. În munca aceea găseam un fel de liniște, iar munca mă recunoștea înapoi.
În trei ani aveam deja propria firmă. Un birou mic, câteva proiecte curajoase și promisiunea că pot merge mai departe pe picioarele mele.
Între timp, Eva creștea frumoasă și isteață, leit mama ei. Aceeași lumină în ochi, același zâmbet încăpățânat, aceleași gesturi care, fără să vrea, îmi răscoleau totul.
Au trecut cinci ani. Cifre care, pe hârtie, par simple, dar în inimă înseamnă secundă după secundă în care te obișnuiești cu golul.
Viața a mers înainte, cumva. Am învățat s-o iau cu mine prin zilele lungi, fără s-o mai chem în fiecare clipă.
Durerea se domolise într-o bătaie surdă în piept, prezentă, dar nu devastatoare. Nu mă mai doborâse, doar îmi amintea că trăiesc cu ea.
Până când a venit invitația. Un pas mic din afară care, fără să știu, avea să îmi întoarcă lumea pe dos.
Era de la Andrei.
Cel mai bun prieten al meu încă din liceu, omul care știa cum arată în interior clădirile pe care încercam să le țin în picioare.
O resto si pe aver rig
