După câteva luni, mi-a spus că a rămas însărcinată. Vestea m-a prins nepregătit: credeam că viața mea va rămâne simplă, trasă cu rigla. Când s-a născut băiatul nostru, Mihai, am plâns fără rușine. Doi ani mai târziu, a venit pe lume și Ana. De atunci, casa mică s-a umplut de pași mărunți, jucării împrăștiate și râsete. În ochii Andreei a apărut o lumină caldă care a stins încet tristețea de altădată.
Timpul a lucrat în favoarea noastră. Oamenii au început să tacă, apoi să salute. Gospodăria mergea bine, fără excese, dar cu tot ce contează: pâine pe masă, liniște, lucru făcut la timp. Femeia despre care se vorbea cu neîncredere devenea, fără vorbe mari, sprijinul familiei.
O resto si pe aver rig
