Întoarcerea neașteptată a trecutului
Într-o dimineață călduroasă de vară, copiii se jucau în curte, iar eu meșteream la gard. Dintr-odată, ulița prăfuită a fost străbătută de trei mașini negre, lucioase. S-au oprit la poarta noastră, iar curioșii s-au strâns ca la horă.
Din prima mașină a coborât un bărbat la costum; din a doua, o doamnă trecută de cincizeci de ani, cu aer sever; din a treia, șoferul. Inima îmi bătea năvalnic, iar fața Andreei s-a albit. Bărbatul s-a apropiat și a rostit limpede:
„Am căutat-o pe Andreea Popescu mai bine de zece ani.”
Satul a amuțit. Femeia a izbucnit în lacrimi:
„Suntem părinții tăi.”
Adevărul s-a risipit ca ceața: Andreea nu crescuse în stradă. La 16 ani, fusese răpită în drumul ei de la școală, într-un oraș mare. După ani de abuz și frică, reușise să scape, dar rămăsese fără acte și fără bani. Rușinea și trauma au ținut-o departe de oricine. Între timp, părinții ei — oameni cu afaceri în București — nu încetaseră s-o caute: anunțuri, detectivi, drumuri. Într-o zi, cineva a recunoscut-o la piață și le-a trimis o fotografie.
O resto si pe aver rig
