Nu ca pilotul perfect.
Ci ca un om.
Un om obosit.
Un om care uitase că are nevoie de oameni.
Fetița a plecat mai departe, ținând mâna mamei ei.
Dar piatra a rămas în palma mea.
Și dintr-un motiv pe care nu îl pot explica, nu am aruncat-o.
Am ținut-o în buzunarul uniformei.
Ca pe un fel de ancoră.
Zborul de după
În cockpit, la întoarcere, totul era la fel.
Instrumente.
Lumini.
Proceduri.
Control.
Dar eu nu mai eram același.
Privirea îmi fugea uneori spre acea piatră mică.
Și pentru prima dată, liniștea nu mai părea goală.
Părea plină de sensuri noi.
Hotelul care nu mai era gol
Seara, am ajuns în camera de hotel.
Aceeași cameră.
Aceeași lumină rece.
Aceeași tăcere.
Dar ceva era diferit.
Am scos piatra din buzunar și am pus-o pe masă.
Și m-am așezat.
Fără să aprind imediat televizorul.
O resto si pe aver rig
