Cuvintele care au rupt tăcerea
M-am aplecat ușor spre ea, uimit.
— Pentru mine? am întrebat încet.
A dat din cap.
Apoi s-a apropiat și mi-a șoptit ceva.
Atât de simplu.
Atât de curat.
Și totuși… suficient cât să-mi dărâme toată armura interioară.
Nu a fost un discurs.
Nu a fost ceva complicat.
A fost o propoziție mică, rostită de un copil care nu știe nimic despre singurătate, dar o simte instinctiv la alții.
Și în acel moment… am simțit cum ceva din mine se rupe în tăcere.
Ce mi-a spus ea
„Ești singur, dar nu trebuie să fii mereu.”
Atât.
Șase cuvinte.
Dar au lovit mai tare decât orice furtună întâlnită la 10.000 de metri.
M-am uitat la ea fără să știu ce să răspund.
Copiii au această putere ciudată:
nu văd ce ascunzi.
Văd ce ești.
Fără filtre.
Fără mască.
Momentul în care armura a căzut
Am zâmbit, dar nu profesional.
O resto si pe aver rig
