Eu stăteam la ușă, salutând mecanic.
„Bun venit la bord.”
„Seară plăcută.”
Cuvinte pe care le-am repetat de mii de ori.
Până când ea a apărut.
Fetița cu piatra
O fetiță de vreo șase ani.
Mică.
Cu ochi mari și curioși.
Ținea strâns mâna mamei ei, dar privirea îi era fixată pe mine.
Nu ca a celorlalți pasageri.
Nu grăbită.
Nu indiferentă.
Ci atentă.
Ca și cum mă vedea cu adevărat.
Înainte să treacă mai departe, s-a oprit.
S-a uitat la mine câteva secunde care au părut mai lungi decât un zbor întreg.
Apoi a întins mâna.
Și mi-a pus în palmă o piatră mică.
Calda.
Netedă.
Un obiect banal pentru lume.
Dar în acel moment… ceva imposibil de ignorat.
O resto si pe aver rig
