Dar poate partea cea mai importantă este alta:
Când faci ceva manual, nu creezi doar un obiect. Creezi o parte din tine în acel obiect.
Și acea parte există, chiar dacă nu e observată.
Cineva poate trece pe lângă ea fără să o vadă. Dar asta nu o face să dispară.
E ca o scrisoare care nu a fost deschisă. Conținutul ei rămâne acolo, intact. Doar cititorul nu a ajuns la ea.
Și da, e dureros când nu e deschisă.
Pentru că în tine apare întrebarea: „Pentru cine a fost atunci?”
Răspunsul, de multe ori, este mai simplu decât pare.
A fost pentru tine.
Pentru răbdarea ta.
Pentru liniștea ta.
Pentru faptul că ai demonstrat că poți crea ceva din nimic.
Pentru momentul în care ai ales să continui, chiar dacă nimeni nu privea.
Asta este partea pe care oamenii o uită cel mai des.
Recunoașterea din exterior este instabilă. Vine și pleacă. Dar sentimentul că ai fost capabil să creezi ceva cu propriile mâini rămâne mult mai mult timp.
Și chiar dacă azi pare că „nimeni nu a apreciat”, există o întrebare mai profundă pe care merită să o pui:
O resto si pe aver rig
