Mi-am propus să fiu prezentă, dar cumpătată. Să nu mă las dusă de entuziasm prea repede, să nu construiesc scenarii, să nu pun pe umerii unei singure seri mai mult decât putea duce. Voiam doar să văd ce se întâmplă, fără presiune, fără așteptări mari, fără acea nerăbdare care uneori ne face să confundăm posibilitatea cu certitudinea.
A apărut cu flori. Nu cu un buchet luat în grabă, doar ca să bifeze un gest politicos, ci cu trandafiri aleși cu grijă, ținuți atent, ca și cum se gândise la momentul acela înainte să ajungă. Zâmbetul lui părea sincer, suficient cât să-mi slăbească, pentru câteva clipe, mecanismul acela interior care ridică scuturi înainte să înțelegi de ce te aperi.
Mi-a deschis ușa, apoi mi-a tras scaunul, fără să facă din asta un spectacol. Nu era demonstrativ, nu părea să caute aplauze. Avea o naturalețe aparte, o atenție liniștită, din aceea care nu strigă după confirmare, dar pe care o observi tocmai pentru că nu forțează nimic.
Din primul minut, atmosfera s-a așezat firesc. Nu a fost acea rigiditate stângace a unei prime întâlniri, cu întrebări recitate și pauze incomode, ci mai degrabă senzația unei conversații reluate după o pauză scurtă. Cina a curs într-un ritm calm, plăcut, fără graba aceea de a impresiona sau de a umple fiecare tăcere cu ceva.
O resto si pe aver rig
