„Stai jos, bunico. Azi e zi de sărbătoare.” Nu pleca până nu e gata prăjitura.
Bătrâna a zâmbit pentru prima dată. Era un zâmbet blând, dar sincer. Oamenii au început să vorbească din nou, iar orchestra a reluat cântatul. Nimeni nu a pomenit de trecut.
Mai târziu, după ce petrecerea se terminase, bunica s-a apropiat de Eduard și i-a pus un plic în mână.
„Pentru tine. Nu e o recompensă, ci doar o încercare de împăcare.”
Plicul conținea actele de proprietate – casa ei din oraș și un depozit bancar substanțial. Eduard a dat din cap, dar nu s-a uitat înăuntru.
„Nu de aceea te-am iertat.”
„Știu”, a răspuns ea încet. „De aceea meriți totul.”
Câteva luni mai târziu, bătrâna a murit în pace, cu o fotografie a copiilor ei pe noptieră. Eduard a păstrat casa, dar nu a schimbat nimic. Într-o cameră, a atârnat o fotografie mare cu părinții lor și o singură fotografie cu bunica, zâmbind la nunta lor.
O resto si pe aver rig
