Focul trosnea liniștit.
În baraca noastră era cald.
Matei se uita la mine, iar în privirea lui nu mai era frică. Era încredere.
— Ține, tată, a spus el și a mai pus un lemn pe foc, exact cum îl învățasem.
În clipa aceea am înțeles ceva simplu și greu în același timp: nu casa ne făcea familie. Ci felul în care stăteam unul lângă altul când totul se prăbușea.
Zilele au trecut. Lutul s-a uscat și s-a întărit ca o coajă groasă. Am mai pus un strat în interior. Am lipit pe pereți bucăți de carton și pături vechi. Am improvizat o ușă mai trainică din scânduri.
Într-o dimineață, când am ieșit să aduc lemne, l-am văzut pe vecinul Ilie oprindu-se pe drum. Se uita lung la baracă.
— Ce-ați făcut aici? m-a întrebat.
— Ne-am făcut casă, am spus simplu.
A dat din cap. N-a râs. N-a comentat.
După două zile, a venit cu o rolă de folie groasă și cu niște șipci.
— Pentru izolație. Mi-au rămas de la seră.
Nu am cerut. Dar am primit.
Apoi a venit și nea Vasile, cu o ușă veche, dar întreagă.
O resto si pe aver rig
