În aceeași dimineață, Mircea a intrat în salonul Andreei.
Ea era încă slăbită, palidă și obosită.
Dar vie.
Când l-a văzut, ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Tati…
Mircea s-a apropiat și i-a luat mâna.
— Gata, fata mea. S-a terminat.
Andreea a început să plângă încet.
Iar pentru prima dată după foarte mulți ani, Mircea Dumitrescu a înțeles că toate averile din lume nu valorau nici cât mâna caldă a copilului său strânsă în palma lui.
O resto si pe aver rig
