Prețul mare se explică simplu: se culeg greu. Lăstarii sunt mici, fragili și trebuie recoltați manual. Nu poți umple rapid o ladă, cum faci cu cartofii sau ceapa. Pentru un kilogram este nevoie de foarte mulți lăstari și de multă răbdare. În plus, produsul se deteriorează repede. Bucătarii îl vor proaspăt, crocant, fără să stea zile întregi pe drum.
În farfurie, lăstarii de hamei se gătesc simplu. Se spală bine, se aleg vârfurile fragede, apoi se fierb scurt în apă cu sare sau se opăresc. După aceea pot fi sotați în unt, trași la tigaie cu usturoi, puțină lămâie, sare și piper. Gustul este fin, vegetal, ușor amărui. Cei care îi cunosc îi compară cu sparanghelul, dar mai sălbatic, mai aromat, cu o notă amară discretă.
Și în gospodăriile românești au existat asemenea folosiri, chiar dacă nu sub eticheta de produs de lux. Primăvara, oamenii culegeau ce oferea locul: urzici, leurdă, ștevie, lobodă, măcriș și lăstari fragezi. În unele sate din Moldova, lăstarii tineri de hamei sunt cunoscuți ca „curpeni” și se folosesc la ciorbă. Se mai gătesc și cu ouă, după ce sunt opăriți și căliți cu usturoi. O mâncare simplă, de sezon, care astăzi ar putea trece lejer drept preparat de restaurant.
Aici apare însă o precizare importantă. Numele populare pot încurca lucrurile. Hameiul este Humulus lupulus. Hasmațuchiul sau asmățuiul este altă plantă, din genul Anthriscus, înrudită cu pătrunjelul și morcovul, folosită ca plantă aromatică. Nu este hamei.
La fel, cuvântul „curpen” poate crea confuzii. În unele surse, hameiul apare și cu denumiri populare precum curpăn sau viță-de-hamei. Dar „curpenul de pădure”, Clematis vitalba, este o altă plantă, o liană cu flori albicioase, din familia Ranunculaceae. Nu trebuie confundată cu hameiul comestibil. Identificarea după nume popular este riscantă; aceeași vorbă poate însemna lucruri diferite de la o zonă la alta.
O resto si pe aver rig
