Mama a pășit încet în casă, ținând în brațe un buchet de flori din grădină, legate cu o panglică simplă. Purta o rochie albastră din bumbac, cusută chiar de mâinile ei, și avea pe chip acel zâmbet cald care te făcea să te simți copil din nou, mic, dar protejat.
Soacra mea a rămas pentru câteva clipe fără reacție, cu ceașca de cafea suspendată în aer. Toată siguranța ei de până atunci se risipise. În fața mamei mele, eleganța ei de oraș părea brusc doar o aparență fragilă.
Mama s-a apropiat, i-a întins florile și i-a spus cu simplitate:
„Mă bucur să te cunosc. Am auzit multe despre tine.”
Vocea ei era blândă, dar avea o fermitate aparte. Camera s-a umplut de o tăcere apăsătoare. Nu era nici urmă de reproș, nici dorință de a demonstra ceva. Doar o demnitate firească, greu de ignorat.
O resto si pe aver rig
