— Aici… e cald…
„Aici e cald”. Era un cuvânt simplu. Dar pentru un copil care nu văzuse niciodată, care nu fusese stimulat niciodată, era un munte. Valeria a simțit cum lacrimile îi curg fără să le mai poată ține.
— Bravo, puiule… bravo…
Dar în pragul ușii, cineva privea.
Nu Sebi. Nu doamna Mărioara. Ci Nicolae.
Paloare, surprindere, furie, toate îi treceau pe față. Valeria a înghețat. A simțit cum tot aerul i se blochează în piept. Știa că totul s-a terminat.
— Ce faci cu copiii mei? — vocea lui era joasă, tăioasă, periculoasă.
Valeria s-a ridicat încet, cu mâinile tremurând.
— Domnule… pot să explic…
— Stropeai cu apă fața lui Sandu ieri. Te-am văzut pe cameră. Asta e ultima picătură.
Ah. Deci văzuse. Fusese exercițiul de răspuns termic. Nimic periculos. Dar în ochii unui tată îngropat în vină, putea arăta… altfel.
— Domnule Nicolae, vă rog…
Dar el a ridicat mâna, tăind-o.
— Afară. Ești concediată.
Copiii au început să plângă. Toți trei. În același timp. Un plâns ciudat, ca o chemare.
Și atunci s-a întâmplat ceva ce nici Nicolae, nici Valeria, nici măcar copiii nu înțeleseseră până atunci.
O resto si pe aver rig
