Laurențiu era exploratorul. Apuca tot, băga în gură, arunca.
Sandu, cel mai tăcut, doar ținea obiectele în mână și părea că se gândește la fiecare atingere.
„Fiecare e unic”, a gândit Valeria, zâmbind pentru prima dată după mulți ani.
Apoi a introdus sunetele: clopoței ușori, muzică cu frecvențe speciale, ritmuri blânde. Apoi luminile: culori calde, pulsând încet. Copiii au început să reacționeze. Întorceau capul spre sunete. Zâmbeau când atingeau materialele moi.
Laurențiu chiar a râs când Valeria l-a gâdilat cu o pană.
„Funcționează… funcționează”, a șoptit ea cu ochii în lacrimi.
Dar nu totul era ușor. Sebi, șoferul casei, un bărbat slab și veșnic speriat că o să-și piardă serviciul, a început să devină suspicios.
Sebi o tot urmărea din colțuri, prefăcându-se că are treabă prin preajmă, dar privirea lui rătăcea mereu spre ea și copii. Într-o zi, când Valeria le punea băieților mici bile moi din cauciuc în palme, l-a văzut cum își plimbă ochii pe toată camera, de parcă încerca să prindă-o asupra faptului.
Ea a încercat să pară calmă, dar simțea cum îi bate inima în piept. Nu avea voie să se apropie de copii mai mult decât pentru curățenie. Dacă Sebi spunea ceva, dacă doamna Mărioara sau chiar Nicolae aflau, totul s-ar fi terminat înainte măcar să înceapă.
Seara, în camera ei mică de la mansardă, Valeria și-a strâns genunchii la piept. „Poate ar trebui să mă opresc… poate e prea mult.” Dar apoi își amintea de mâna mică a lui Sandu, care îi strânsese degetele când auzise pentru prima dată melodia aceea blândă. Își amintea de râsul lui Laurențiu. De felul în care Matei își ridicase capul, orientându-se spre lumină.
Nu… nu putea să renunțe.
În zilele următoare, progresul copiilor a devenit tot mai vizibil. Nu pentru cineva care trecea în fugă, dar pentru ea… era uriaș. Matei începea să se ridice singur în picioare, căutând direcția sunetelor. Laurențiu mergea de-a bușilea după vibrațiile jucăriilor. Sandu își înclina capul spre luminile colorate, ca și cum ar fi simțit umbrele.
Și într-o după-amiază, s-a întâmplat ceva ce Valeria nu credea să vadă prea curând.
Matei i-a prins încheietura mâinii și a zis, încet, tremurat:
O resto si pe aver rig
