— Toată?
— Toată. Și aș vrea să vă ajut cu ce aveți nevoie, dacă pot.
Bătrâna clătină ușor din cap, cu o bunătate care știe să pună hotar.
— Eu mă descurc, maică. Am grădina mea și încă mă țin picioarele. Dacă vrei să faci ceva bun… fă altceva.
— Ce anume? întrebă Clara, ca un om care cere o direcție pe o hartă.
Tanti Saveta îi susținu privirea direct, cald și drept.
— Du-te la cineva drag și stai la masă cu omul acela. Fără telefon. Fără grabă. Că dorul nu se vindecă fugind.
Clara își coborî ochii, iar adevărul acesta simplu se așeză în ea ca o piatră la fundul apei.
Maică-sa era încă în viață.
Și totuși, nu o mai sunase de săptămâni întregi.
Mereu fusese „prea ocupată”.
Întotdeauna se găsea ceva „mai important”.
În clipa aceea, toate lucrurile „importante” i se părură mici, ca niște bile de sticlă pe care nu-ți mai vine să le strângi.
Își scoase telefonul din geantă cu mâinile ușor tremurânde, ca și cum ar fi trecut un prag invizibil.
Formă numărul mamei, iar fiecare ton păru să bată într-o ușă veche.
După câteva secunde, se auzi vocea ei caldă, aceeași care alinase odinioară febre și spaime:
O resto si pe aver rig
