Lacrimile au început să-i curgă fără să le mai oprească.
Fără eleganță.
Fără mască.
Fără să-i mai pese de ochii trecătorilor.
Pentru prima dată, după atâta vreme, nu mai era femeia rece, de neatins, pe care ceilalți o cunoșteau.
Era doar nepoata cuiva care o iubise pe de-a-ntregul, așa cum e omul iubit: fără rest, fără condiții.
Tanti Saveta îi atinse ușor mâna, cu blândețea aceea care nu cere nimic în schimb.
— Vezi, maică? Câteodată oamenii se întorc la noi printr-un gust, printr-un miros… sau printr-o zi de mai.
Clara zâmbi printre lacrimi, prinsă între trecut și clipa prezentă, ca într-un prag.
— Bunica mea făcea exact brânza asta… a șoptit, iar în voce se simțea căldura unei veri vechi.
Bătrâna râse blând, ca și cum ar fi știut de la început.
— Atunci nu brânza e cea mai bună, maică. Amintirea e bună. Brânza doar ți-a deschis ușa.
Clara rămase câteva clipe fără cuvinte, ținându-se de marginea acelei tăceri pline.
Apoi spuse încet, cu hotărârea care vine dintr-un adevăr abia regăsit:
— Vreau să cumpăr toată brânza.
Tanti Saveta ridică din sprâncene, mirată și totuși împăcată.
O resto si pe aver rig
