— Clara? S-a întâmplat ceva?
Atunci femeia pe care toți o credeau neclintită izbucni în plânsul simplu al copilului care recunoaște drumul spre casă.
— Nu… doar mi-era dor de tine, mamă, rosti ea, și cuvintele acestea fură de ajuns.
Tanti Saveta o privi și zâmbi în tăcere, ca un om care înțelege că unele bătălii bune se câștigă fără zgomot.
În dimineața aceea, ea nu vânduse doar brânză.
Întoarse un om acasă, dintr-o singurătate cu program încărcat.
Înainte să plece, bătrâna mai rupse o bucățică mică și i-o puse ușor în palmă, ca pe un legământ.
— Mai gustă o dată, maică… și spune-mi dacă nu are gust de acasă.
Clara zâmbi iar, cu obrajii umezi.
— Ba da… are gust de bunica, spuse, și în glasul ei era împăcare.
Uneori, oamenii nu au nevoie de lucruri mari ca să se regăsească.
Uneori e de ajuns o zi de mai, o vorbă spusă din inimă și o amintire care încă mai știe drumul spre inimă.
O resto si pe aver rig
