Mi-am ridicat privirea spre el, încă zâmbind, și m-am trezit spunând ceva jucăuș, aproape șoptit, ca o declarație împachetată într-o farsă nevinovată. Era acea combinație de duioșie și haz care ne-a salvat de multe ori din tensiuni mărunte.
În definitiv, era mult mai ușor să-ți pui un gând pe piele decât să ți-l ții în piept. Așa că am lăsat ideea să prindă contur, fără dramă, fără solemnitate.
A fost doar o clipă de curaj autoironic, ca atunci când te surprinzi pe tine însuți făcând un pas spre lumină. M-am hotărât să transform presentimentul într-un semn pe care îl pot atinge, pe care îl pot citi, pe care îl pot lua în râs. Să-l întorc din ceva apăsător într-o joacă.
Așa a devenit gluma mea soluția pentru pacea din noaptea aceea. N-a fost un plan mare, nici o strategie complicată, ci doar un gest mic, tandru, venit din nevoia de a respira ușor.
Am inspirat adânc, ca și cum mi-aș fi sincronizat pasul cu al lui, și am lăsat zâmbetul să-mi rămână pe buze. A durat o secundă, două, apoi am întins mâna după ceea ce, în mintea mea, era deja instrumentul perfect pentru gluma mea.
Am luat un marker.
L-am simțit rece în palmă, cu plasticul ușor mat și vârful pregătit să lase urme curate. Era genul acela de obiect banal care, pus în contextul potrivit, devine parte dintr-o poveste. M-am uitat la el ca la o mică baghetă care poate desena pe piele un gând, o replică, o promisiune spusă în joacă.
O resto si pe aver rig
