— Hai, nu mai face fața asta, mi-a spus el, zâmbind în timp ce își aranja cămașa. E doar o petrecere.
Am clipit de câteva ori, încercând să-mi îndulcesc expresia, ca și cum aș fi putut să conving, în același timp, și oglinda, și inima mea.
— Da, „doar o petrecere”… am murmurat eu, lăsând fraza să plutească între noi.
Nu voiam sub nicio formă să par paranoică. Nu voiam să-l țin din drum, să-i tulbur buna dispoziție sau să-i pun pe umeri griji care nu erau ale lui. Știam cât îi place să se destindă cu oamenii de la birou după perioadele aglomerate. Și, mai ales, nu voiam să confund iubirea cu controlul.
Cu toate astea, mi-era greu să accept gândul că o să stau o noapte întreagă cu ochii pe tavan, întrebându-mă „oare de ce simt asta?” Fără să am o explicație, doar cu un ecou interior care îmi tot ciocănea în tâmple.
Am analizat pe fugă gesturile mele, cu atenție, ca și cum aș fi vrut să-mi găsesc poziția corectă între încredere și instinct. M-am întrebat de câteva ori dacă nu cumva îmi imaginez eu prea mult. Mi-am spus că poate e oboseala, poate e doar o zi încărcată. Dar senzația nu dispărea. Era mică, dar fermă, ca o notiță lipită pe frigider pe care n-ai cum s-o ignori.
Atunci mi-a trecut prin minte ceva care, în primul moment, a părut doar o glumă. O idee ușoară, ca o stratagemă copilăroasă menită să-mi destindă umerii și să ne smulgă amândurora un zâmbet. Poate că asta aveam nevoie: un strop de ludic, un detaliu care să transforme gravitatea din pieptul meu într-un pretext de râs.
M-am gândit că, dacă pot să fac loc umorului, voi tăia din rădăcina acelei neliniști. Nu voiam să pun presiune, dar voiam să fac loc pentru noi doi în seara aceea, chiar dacă el avea să fie printre colegi, iar eu, acasă. Să-i trimit o urmă de-al meu cu el, ceva care să spună „sunt aici”, fără să-l trag înapoi.
O resto si pe aver rig
