Soțul meu urma să meargă la o petrecere de 1 Mai organizată de firmă. Nimic neobișnuit, același tip de eveniment pe care îl făceau în fiecare an: o seară relaxată, muzică pe fundal, farfurii pline, râsete și colegi care încercau să uite de luni întregi de deadline-uri.
Îi știam ritmul acestor petreceri din poveștile lui. Mereu aceleași glume care se repetă, aceeași atmosferă care îi adună pe toți la un loc după program, aceeași mini-evadare din birouri, rapoarte și ședințe. Un fel de pauză colectivă, în care oamenii își permit, măcar pentru câteva ore, să respire mai ușor.
Numai că, de data asta… nu știu de ce, în mine a apărut un fel de nod. O bănuială vagă, fără chip, fără cuvinte. O neliniște blândă, dar încăpățânată, care nu dispărea oricât încercam s-o explic rațional.
Nu era prima oară când pleca la astfel de evenimente și nu se întâmplase niciodată nimic care să-mi dea un motiv clar să mă îngrijorez. Și totuși, senzația aceea s-a așezat în mine ca o umbră subțire, aproape imperceptibilă, dar prezentă. Mi-a învăluit gândurile încet, așa cum aburul se strânge pe o oglindă.
I-am scris un mesaj pe piept înainte de petrecere
Nu era gelozie. Simțeam asta limpede. Era mai mult ca și cum aerul din casă anunța ceva iminent, un „urmează” fără descriere. O anticipare ciudată, genul pe care îl recunoști nu pentru că îți spune ceva concret, ci pentru că te înțeapă din când în când ca să-ți amintească să fii atent.
Am încercat să-mi domolesc mintea cu argumente simple: e doar o seară, e doar muzică, sunt doar colegii. Nimic altceva. Dar mintea mea avea propriul ritm, iar presentimentul rămânea acolo, ca o notă ținută prea mult la finalul unei melodii.
O resto si pe aver rig
