Am luat un marker.
În clipa în care i-am atins pieptul, toată încordarea adunată în mine s-a domolit. N-am vrut nimic complicat, nimic care să pară prefăcut. Doar să notez prezența mea acolo, caldă și jucăușă, ca un semn discret că suntem echipă. El a râs – râsul acela scurt, care spune „am înțeles” – și a lăsat umerii să-i cadă o idee, semn că a intrat în jocul meu. Între noi doi, clipa aceea a fost pactul serii: ușor, fără pretenții, dar suficient cât să-mi calmeze bătăile grăbite ale inimii.
M-am retras un pas, privindu-l așa cum te uiți la cineva drag când e pe cale să treacă pragul casei. M-am simțit mai ușoară. Petrecerea rămânea petrecere, cu muzica ei, cu mâncarea și cu glumele dintre colegi. Dar acum, undeva, exista și amprenta mea caldă, o invitație să-și amintească de noi în cele mai simple momente. Poate că asta căutasem de la bun început: nu un control, nu o interdicție, ci un „ne avem” spus fără cuvinte, în câteva linii trase cu mâna sigură.
El și-a potrivit sacoul, m-a sărutat pe frunte și a repetat, cu un surâs blând, același refren pe care mi-l spusese mai devreme: „E doar o petrecere.” Iar de data asta, pentru prima oară în seara aceea, am simțit că ar putea chiar să fie așa. Am rămas în prag, privind cum se închide ușa, cu liniștea aceea nouă, așezată, care îți spune că, oricât de multe ar vrea mintea să complice, uneori răspunsul e simplu și stă într-un gest jucăuș făcut la timp.
O resto si pe aver rig
