Nu voiam să par paranoică. Nu voiam să-i răstorn buzunarele cu întrebări sau să îi frânez plecarea cu scenarii. Îl iubesc și asta înseamnă și să am încredere. Dar nici nu voiam să rămân singură cu gândurile, să le las să se dezvolte în liniște până nu le mai pot opri. Gândurile, știam, pot deveni o petrecere mult mai gălăgioasă decât orice ring de dans.
M-am plimbat câțiva pași prin casă, ca și cum aș fi putut să-mi dezlipesc neliniștea de pe piept prin mișcare. Am privit spre ușă, apoi spre el, apoi din nou înapoi, în căutarea unui gest care să facă seara asta altfel. Nu voiam să schimb nimic major, nu voiam să dramatizez. Căutam doar o mică ancoră, ceva care să mă facă să zâmbesc când, inevitabil, mintea mea începea să deruleze imagini fără legătură cu realitatea.
Așa că am făcut un lucru care, la început, a fost doar o glumă. Un impuls mic, aproape copilăresc, care s-a aprins ca un bec într-o cameră întunecată. M-am surprins simțind cum tensiunea scade puțin, doar la gândul acela. Poate că exact de asta aveam nevoie: de un gest nevinovat, care să-mi aducă aminte că noi doi știm să râdem, știm să ne tachinăm, știm să transformăm seriosul în ceva ludic.
Am inspirat adânc, apoi am ridicat privirea spre el. Nu era vorba să îi pun condiții, nu era vorba să îl opresc. Era doar acel ceva mic, al nostru, pe care îl puteam lăsa să-l însoțească în seara respectivă. M-am apropiat cu o liniște pe care mi-am impus-o și am simțit că zâmbesc. Știam că o să priceapă. Între noi, umorul a fost mereu o punte – de la replicile scurte din bucătărie, până la privirile complice aruncate în mijlocul oricărui haos cotidian.
Am deschis sertarul și am căutat un obiect pe care îl știam acolo, uitat printre agrafe, pixuri și notițe. Am simțit cerneala în imaginație înainte să o țin în mână. Un gest mic, aproape ca un șoaptă pe piele, voiam doar să las în urma mea un fir de zâmbet.
O resto si pe aver rig
