Nu din răzbunare.
Ci din demnitate.
Le-am păstrat hainele, electrocasnicele și toate lucrurile împachetate cu grijă în cutii.
Așa cum ai păstra lucrurile unor oameni pe care i-ai iubit cândva.
În ultima seară a croazierei, m-a sunat Adrian.
Vocea lui era veselă, relaxată.
— Mamă, uite… cred că ai înțeles greșit mesajul…
Am zâmbit amar.
— Nu, mamă. L-am înțeles perfect.
A urmat câteva secunde de tăcere.
Apoi a întrebat, nesigur:
— Ești supărată?
Nu.
Eram obosită.
Foarte obosită.
— Când ajungeți, trebuie să vorbim.
În fundal s-a auzit vocea ei:
— Ce s-a întâmplat?
Pentru prima dată, după ani de zile, n-am mai simțit nicio urmă de intimidare în fața ei.
— O să aflați când veniți acasă.
Au ajuns două zile mai târziu.
Adrian a încremenit în fața ușii când cheia n-a mai intrat în broască.
Valentina s-a albit brusc când a zărit cutiile.
Eu îi așteptam în hol.
Calmă.
O resto si pe aver rig
