De atunci au început schimbările.
La început, abia vizibile.
Apoi, pe zi ce trecea, mai clare.
Adrian nu mă mai suna zilnic.
Vizitele au devenit tot mai rare.
Crăciunurile au început să fie „complicate”.
Iar eu găseam mereu scuze în locul lui.
— E ocupat.
— Are mult de muncă.
— E normal să-și trăiască viața.
Adevărul era altul: mi-era teamă să privesc în față ceea ce se întâmpla.
Frica aceea pe care o simte orice mamă când înțelege că își pierde copilul.
În noaptea aceea n-am închis un ochi.
Am rămas la masă până dimineață, cu dosarul deschis în față și cu liniștea grea a cuiva care, în sfârșit, leagă toate punctele.
La ora opt am sunat un avocat.
Un vechi coleg al fratelui meu.
Ne-am văzut în aceeași zi.
Am așezat toate actele pe masă, unul câte unul.
El le-a răsfoit încet, cu răbdare, apoi s-a uitat lung la mine.
— Doamnă Elena… legal, apartamentul este al dumneavoastră.
Am încuviințat din cap.
Știam deja.
Dar aveam nevoie să aud asta rostit de altcineva.
— Dacă vreți, puteți revoca dreptul lor de folosință.
Vorbele acelea au plutit greu între noi.
Cu doar câteva luni înainte, aș fi spus fără ezitare „nu”.
În ziua aceea, am întrebat, calm:
— Ce trebuie să fac?
Croaziera lor dura șapte zile.
În a șasea zi, am schimbat încuietoarea apartamentului.
O resto si pe aver rig
