Cu dosarul albastru lângă mine.
— Mamă… ce înseamnă asta? a întrebat Adrian.
Mi-a luat câteva secunde să găsesc cuvintele.
Nu pentru că m-aș fi răzgândit.
Ci pentru că încă durea.
— Înseamnă că, dacă eu nu sunt familie, atunci nici casa mea nu este casa voastră.
Valentina a intervenit imediat:
— Doamna Elena, cred că exagerați…
Am ridicat mâna.
Și, pentru prima dată în viață, a tăcut.
— Nu. Ani întregi am acceptat să fiu ținută la distanță, de teamă să nu-mi pierd copilul. Dar adevărul este că l-am pierdut de mult.
Ochii lui Adrian se umpluseră de lacrimi.
— Mamă, te rog…
L-am privit îndelung.
Băiatul pentru care muncisem până mi-au crăpat mâinile stătea în fața mea ca un străin.
Și atunci am înțeles ceva cumplit de simplu:
Uneori, oamenii nu se schimbă brusc.
Doar noi refuzăm prea mult timp să vedem cine sunt ei, de fapt.
I-am întins un plic.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
