Defecțiuni. Nici ele nu lipsesc din viața cuiva ca mine. Curele care scârțâie înainte să cedeze, furtunuri care transpiră, becuri care refuză să mai licăre, siguranțe ce se sting ca niște stele mici. Se mai ridică un capot, se mai scot câteva scule, te mai murdărești pe palme de ulei, te uiți pe cer și zâmbești amar când îți dai seama că ai norocul de a te fi oprit la timp. Alteori, aștepți. Tragi pe dreapta, pui semnalizarea și îi lași pe cei ce vin din urmă să treacă. Unii aruncă o privire, alții un semn cu farurile. Întotdeauna apare, într-un final, o soluție.
Oameni disperați. Este greu să uiți astfel de priviri. Le vezi pe marginea drumului sau în parcările mari, printre bagaje răsturnate, lângă capote ridicate, în telefoane care nu prind semnal. Câteodată e o tăcere grea în gesturile lor, altădată e neliniște, o grabă neputincioasă. Înveți să recunoști nevoia de ajutor în felul în care cineva își strânge haina la piept sau caută cu ochii întâlnirea cu ai tăi. Drumurile lungi te fac martorul multor astfel de clipe, iar amprenta lor rămâne, chiar dacă tu îți continui traseul după ce semaforul se face verde.
Dar în seara aceea nu aveam idee că un gest simplu avea să-mi schimbe viața. E uimitor cum o clipă obișnuită poate deveni, fără preaviz, începutul a ceva ce nu poți anticipa. O oprire neprogramată, un cuvânt spus din reflex, o atenție măruntă, toate par bucăți fără importanță dintr-un puzzle imens. Doar că, uneori, exact acea piesă mică schimbă întreaga imagine. Nu bănuiam nimic. Aveam în față încă o noapte de drum, cu aceleași semne, aceleași lumini, aceeași resemnare liniștită a unuia care a făcut de nenumărate ori același traseu.
O resto si pe aver rig
