Caniculă care topea asfaltul. Șoseaua tremură în zare ca o apă fierbinte, aerul clipește, iar cauciucurile par că înoată prin smoală. Simți cum cabina se transformă într-o cutie de foc, cum apa din sticlă se încălzește înainte să apuci să bei. Metalul vibrează altfel pe arșiță, motorul cere blând să fie cruțat, iar fiecare oprire la umbră, fie ea și pentru câteva minute, pare un cadou. În astfel de zile, timpul curge lent, ca și cum ar aștepta seara să stingă lumina de pe carosabil.
Accidente. Când ajungi în apropiere, nu mai există graba de a prinde un orar sau de a scurta traseul. Există doar un murmur redus pe stație, lumini intermitente, triunghiuri de avertizare răspândite pe marginea drumului. Oamenii vorbesc în șoaptă, chiar și cei care trec prin față fără să știe ce s-a întâmplat. Învățasem demult că în astfel de momente îți ții ochii larg deschiși și conduci cu un fel de respect apăsat pentru toți cei prinși în mijlocul întâmplării. Șoseaua, altfel grăbită, își ține respirația.
O resto si pe aver rig
