Învățasem din mers răbdarea, atenția și liniștea aceea grea din cabina în care îți auzi doar respirația și motorul.
Le văzusem pe toate. Așa credeam, cel puțin. Drumurile lungi te învață că fiecare zi pare o copie a celei de ieri, dar și că fiecare oră poate aduce ceva neașteptat. Răsărituri pe care le prinzi în oglinzi, apusuri care cad peste șosea ca o cortină, stații de alimentare în care chipurile se amestecă și dispar, iar kilometrii se scurg într-o linie continuă.
Ninsori care blocau autostrăzi. Mi le amintesc ca pe niște perdele groase de alb, în care farurile mușcă orbește câțiva metri, apoi se sting în vârtej. Ștergătoarele obosesc, iar semnele de circulație dispar sub chiciură. Camioanele se aliniază cuminți, un șarpe lung de lumină roșiatică, până când dezăpezitoarele își fac treaba. În acele ore, cabina devine adăpost: termosul cu cafea, un pulover aruncat pe scaunul din dreapta, un post de radio care mai scapă câte o știre. Răbdarea e tot ce poți avea, alături de hotărârea rece de a nu forța nimic.
O resto si pe aver rig
