Mersul era uniform, aproape hipnotic, acel ritm pe care îl cunoști când totul funcționează la secundă. Între o respirație și următoarea, între două repere familiare, se întindea acea liniște pe care doar șoseaua o știe. Iar eu, cu experienta mea de aproape două decenii, nici măcar nu îmi trecea prin minte că tocmai în acea porțiune netedă a serii urma să apară detaliul care avea să schimbe traiectoria lucrurilor. Nu era nimic grandios în aer, nicio bănuială, doar acea senzație că totul e la locul lui.
Când privești înapoi, îți dai seama cât de mult cântăresc gesturile mici. Atunci, însă, ele par firești, banale, o consecință a rutinei sau a felului tău de a fi. Să ridici o mână, să întrebi dacă e în regulă, să încetinești, să stai o secundă în plus acolo unde alții trec mai departe. Nicio scenă mare, nicio lumina aprinsă special pe tine. Doar firescul. Iar acel firesc avea să deschidă, pentru mine, ceva ce nu îmi imaginasem.
Drumul m-a învățat mereu că surprizele nu întreabă dacă ești pregătit. Se așază pur și simplu în fața ta, cu insistența unei intersecții la care nu te așteptai. În acea seară, fără anunț și fără să știu, urma să ajung într-un asemenea punct. Nu știam că după el, nimic nu va mai avea exact aceeași greutate. Conduceam înainte, liniștit, cu ochii pe marcaj, cu mintea așezată, convins că le văzusem pe toate și că nimic nu mă mai poate surprinde cu adevărat.
O resto si pe aver rig
