Când s-a oprit, satul nu mai arăta la fel.
Garduri doborâte, lemne aruncate de colo-colo, curți răvășite.
Oamenii ieșeau încet din case, cu chipuri obosite, purtând pe ei urmele nopților nedormite.
Nea Gheorghe a pornit direct spre casa Mariei.
A deschis ușa, a intrat, s-a oprit în prag și a rămas câteva clipe fără să scoată un cuvânt.
Apoi și-a întins palma și a atins peretele.
La suprafață, lemnul era rece.
Dar în casă se simțea căldura, moale și constantă.
— Ai avut dreptate — a rostit, încet. — N-am mai văzut așa ceva.
În iarna aceea, în casa Mariei nu s-a îmbolnăvit nimeni.
Niciun copil nu a mai tușit nopți întregi, nu au mai stat cu urechea pe pieptul lor, numărând respirațiile.
Nu au rămas fără lemne.
Nu au rămas fără speranță.
Până la primăvară, încă trei case din sat aveau pereții umpluți cu coceni.
O resto si pe aver rig
