Maria nu și-a încetinit deloc mișcările.
Continua să lucreze, cu spatele încordat și degetele înroșite de frig și de lut.
— Vreau să-mi țin copiii în viață — a spus, simplu, fără ocolișuri, fără să ridice privirea din lucru.
Tanti Elena nu a mai zis nimic.
Privirea i-a alunecat peste pereții îndesați cu coceni, peste palmele crăpate ale Mariei, peste copilul care ațipise ghemuit, agățat de spatele mamei.
A doua zi s-a întors.
De data asta, avea în spate un braț mare de coceni, strânși la piept de parcă ar fi fost ceva prețios.
— M-am gândit… dacă tot zac degeaba pe câmp — a mormăit ea, ușor rușinată.
Nu a mai fost nevoie de alte explicații.
Cuvintele s-au oprit acolo, dar gestul spusese deja tot.
În doar câteva zile, și alți săteni au început să aducă ce rămăsese pe ogoare.
Nu veneau împinși de milă.
Îi mâna mai degrabă curiozitatea. Unii făceau haz, aruncând glume peste umăr. Alții doar clătinau din cap, neîncrezători. Dar, încet-încet, cocenii se strângeau grămadă.
O resto si pe aver rig
