În casă era liniște.
Și, pentru prima oară după atâtea luni, nu înghețau.
Apoi a venit viscolul.
Într-o noapte, cerul s-a făcut alb, aprins și nervos.
Vântul a început să urle printre case, ca un animal înfuriat.
Zăpada lovea geamurile cu putere, ca un pumn de nisip aruncat fără milă.
La casa lui nea Gheorghe, hornul s-a înfundat.
La alți vecini, vântul a smuls ușile din balamale.
Unii au petrecut noaptea aruncând lemne pe foc fără oprire, cu umerii strânși de frig, tremurând sub hainele groase.
La Maria, focul ardea domol, mic, fără să mistuie grăbit ultimul lemn.
Căldura rămânea cuminte înăuntru.
Cocenii țineau aerul nemișcat, ca un zid nevăzut.
Pereții nu mai lăsau frigul să respire printre scânduri.
Podeaua nu mai mușca din tălpi, nu mai trăgea frigul din oase.
Copiii dormeau adânc, liniștiți.
La un moment dat, Andrei s-a trezit și a șoptit, cu vocea încă învăluită în somn:
— Mamă… nu mai e frig.
Maria a închis ochii.
Și, pentru prima dată după multe luni, a simțit că nu mai duce singură războiul cu lumea.
Viscolul a durat trei zile.
O resto si pe aver rig
