Maria muncea din zori și până se lăsa întunericul.
Îndesa cocenii cât putea de bine, să nu rămână niciun gol, nicio fâșie de aer pe unde să se strecoare frigul.
A băgat rânduri de coceni și în pod, cât încăpea acolo.
A pus și sub podea, strecurându-i în toate spațiile libere pe care le găsea.
Fiecare crăpătură a fost astupată cu lut frământat cu paie, până când pereții n-au mai avut pe unde să respire frig.
Când a sfârșit treaba, căsuța, privită din drum, părea neschimbată.
Aceleași scânduri modeste, același acoperiș obosit, aceeași căsuță mică.
Dar înăuntru, lumea se schimbase.
Prima noapte cu adevărat rece a venit devreme, la început de noiembrie.
Bruma s-a așezat pe pământ ca o crustă subțire de sticlă.
Copiii au adormit toți trei în același pat, înghesuiți unii în alții, sub două pături vechi, uzate la margini.
Maria a rămas trează.
Stătea cu ochii deschiși în întuneric și asculta.
Își ținea respirația, parcă așteptând un semn.
Se pregătise să audă vântul cum se strecoară prin pereți, cum șuieră prin scânduri, cum mușcă din casă și din oasele lor, ca în fiecare an.
Dar vântul nu a mai trecut prinăuntru.
Se auzea doar afară, izbindu-se furios de scânduri și de colțurile casei.
O resto si pe aver rig
