Procese, hotărâri și liniște
Într-o seară, Sofia a sosit cu o geantă mare și ton îndulcit, ca și cum vremea ar fi cerut mutări și „stabilitate”.
„Mă gândeam că poate ar fi bine să stau aici o vreme, să fim aproape de Darius, știi, pentru stabilitate.”
Am păstrat un zâmbet scurt, cumpănit.
„Desigur, Sofia. Dar casa asta e acum trecută pe numele meu. Oricine stă aici o face doar cu acordul meu.”
Chipul ei s-a încordat o clipă, apoi a învăluit totul într-o voce moale.
„Nu trebuie să ne complicăm, Maria. Tot ce e al lui Mihai trebuie să rămână în familie.”
„Exact,” am spus. „Și eu sunt familia.”
Ușa s-a izbit fără voie în spatele ei. Darius a coborât, tulburat de zgomot. L-am strâns tare și i-am șoptit, cu grijă să nu-i aduc furtuni înainte de vreme: „Tatăl tău te-a lăsat pe tine în grija mea.”
De aici înainte, s-au țesut termene, citații, birouri reci. Sofia a aprins fitilul unui proces. Dar testamentul pe care îl pregătise Mihai era atât de bine așezat încât fiecare pagină părea o ușă încuiată la timp. Un prieten vechi al fiului meu, Andrei, m-a însoțit la fiecare pas, discret și neclintit.
O resto si pe aver rig
